Din jurnalul Mariei

Din jurnalul Mariei, a doua zi:

 

Îmi amintesc de toate, mai puţin de momentul în care am luat hotărîrea. Curios, nu am nici un senti­ment de vinovăţie. Înainte obişnuiam să le privesc pe fetele care se culcau cu bărbaţi pentru bani ca pe nişte fiinţe cărora viaţa nu le lăsase nici o alegere — iar acum văd că nu e aşa. Puteam zice „da” sau „nu”, nimeni nu mă silea să accept ceva.

Merg pe străzi, mă uit la oameni, oare îşi aleg ei în­şişi propriile vieţi? Nu cumva şi ei, ca şi mine, au fost „aleşi” de către destin? Doamna care visa să devină model, funcţionarul bancar care se gîndise să fie muzi­cian, dentistul care îşi ţinea o carte ascunsă şi căruia i-ar fi plăcut să se consacre literaturii, fata care ar fi adorat să lucreze la televiziune, dar tot ce a găsit a fost un post de casieră la un supermarket.

Nu simt nici un fel de compasiune faţă de mine în­sămi. Nu mă consider o victimă, fiindcă puteam să fi plecat de la restaurant cu demnitatea intactă şi cu po­şeta goală. Puteam să-i fi dat lecţii de morală bărbatului din faţa mea sau să fi încercat a-l face să vadă că avea sub ochi o prinţesă şi că era mai bine s-o cucerească de­cît s-o cumpere. Puteam să fi adoptat infinite atitudini, dar — ca majoritatea fiinţelor umane — am lăsat ca destinul să aleagă ce drum să urmez.

Nu sînt unica, deşi destinul meu poate părea ile­gal şi marginal în raport cu al celorlalţi. Dar, în căuta­rea fericirii, ne poticnim cu toţii: funcţionarul/muzi­cian, dentistul/scriitor, casiera/actriţă, doamna/model, nici unul dintre noi nu e fericit.