Minimalist_Quotation_Print_Samuel-Johnson_08

„Asta e, domnilor, a spus procurorul general. Am re­constituit în faţa dumneavoastră şirul evenimentelor care l-au făcut pe acest om să ucidă în plină cunoştinţă de cauză”. Insist asupra acestui lucru, a spus el. Pentru că nu e vorba aici de un asasinat obişnuit, de un gest necugetat pe care l-aţi putea socoti atenuat de împrejurări. Acest om, domnilor, acest om este inteligent. L-au auzit, nu-i aşa ? Ştie să răspundă. Cu­noaşte valoarea cuvintelor. Şi nu se poate spune că a acţionat fără să-şi dea seama de ceea ce face.

         Eu ascultam şi pricepeam că mă socoteau inteligent. Dar nu înţelegeam bine cum calităţile unui om obişnuit puteau deveni acuzaţii zdrobitoare împotriva unui vinovat. Cel puţin, asta a fost ceea ce m-a izbit şi nu l-am mai ascultat pe procuror pînă în momentul cînd l-am auzit spunînd: „A arătat măcar vreodată că regretă ? Niciodată, domnilor. Nici măcar o singură dată în cursul instrucţiei acest om n-a părut tulburat de crima lui abominabilă.” În acel moment s-a întors spre mine şi m-a arătat cu degetul, continuînd să mă acuze fără ca în realitate eu să înţeleg bine de ce. Fără îndoială, nu mă puteam împiedica să nu recunosc că are dreptate. Nu regretam prea mult fapta mea. Dar atîta înverşunare mă mira. Aş fi vrut să încerc să-i explic amical, aproape cu afecţiune, că eu nu fusesem niciodată în stare să regret ceva cu adevărat. Eram întotdeauna prins de ceea ce avea să vină, de ziua de azi sau de cea de mîme. Dar, fireşte, în situaţia în care fusesem pus, nu puteam vorbi nimănui pe acest ton. N-aveam dreptul să mă arăt afectuos, să am bunăvoinţă. Şi am încercat, în continuare, să mai ascult, pentru că procurorul a început să vorbească de sufletul meu. Zicea că se aplecase asupra lui şi că nu găsise nimic, „domnilor juraţi”. Zicea că într-adevăr eu nu aveam deloc suflet şi nimic omenesc şi că nici unul din principiile morale care ocrotesc inima omului nu-mi era accesibil. „Fără îndoială, adăugă el, noi nu putem să-i reproşăm acest lucru. Nu putem să ne plîngem că-i lipseşte ceea ce nu poate dobîndi. Dar cînd este vorba de această curte, virtutea cu desăvîrşire nega­tivă a toleranţei trebuie să se preschimbe într-aceea mai puţin uşoară, dar mai nobilă, a dreptăţii. Cu atît mai mult, cu cît lipsa de suflet aşa cum ni se dezvăluie ea la acest om devine o prăpastie în care societatea se poate prăbuşi.” Atunci a vorbit despre atitudinea mea faţă de mama. A repetat ceea ce spusese în timpul dezbaterilor. Dar a vorbit mai mult decît despre crima mea, atît de mult că, în cele din urmă, n-ara mai simţit altceva decît căldura acelei dimineţi. Cel puţin pînă în momentul în care procurorul general s-a oprit şi, după un moment de tăcere, a reluat cu o voce foarte scăzută şi foarte tulburată: „Tot această Curte, domnilor, va judeca mîine cea mai abominabilă crimă: asasinarea unui tată”. După părerea lui, imaginaţia se dădea bătută în faţa acestei crime atroce. Îndrăznea să spere că justiţia oamenilor o va pedepsi fără şovăire. Dar nu se temea s-o spună, oroarea pe care i-o inspira această crimă pălea aproape în faţa aceleia pe care o resimţea în faţa insensibilităţii mele. Tot după părerea lui, un om care o ucide moralmente pe mama lui se excludea din societatea oamenilor, ca şi acela care ridică o mînă ucigaşă asupra celui ce-i dăduse viaţa. În orice caz, pri­mul pregătea fapta celui de-al doilea, le anunţa, într-un fel, şi le justifica. „Sînt convins, domnilor, a adăugat el ridicînd vocea, că nu veţi socoti opinia mea prea îndrăzneaţă, dacă voi spune că omul care stă pe această bancă e vinovat si de crima pe care această curte va trebui s-o judece mîine. Trebuie pedepsit în consecinţă.” Aici procurorul şi-a şters faţa lucind de sudoare. A spus în sfirşit că datoria lui era dure­roasă, dar că o va împlini cu fermitate.¨

Străinul

Albert Camus

Day forecast

         Today was a beautiful-sunny day and I enjoy it! I hope that you guys could enjoy it too! 🙂

“If the girl had been worth having she’d have waited for you? No,sir, the girl worth having won’t wait for anybody.”
― F. Scott Fitzgerald

DSC00207

“I hope you live a life you’re proud of. If you find you’re not, I hope you have the strength to start all over again.”
― F. Scott Fitzgerald

DSC00232

“Everybody’s youth is a dream, a form of chemical madness.’
‘How pleasant then to be insane!”
― F. Scott Fitzgerald

DSC00231

“She smiled, a moving childish smile that was like all the lost youth in the world.”
― F. Scott Fitzgerald

DSC00223 modified

P.S: I discovered some new quotes that I really like, hope you like it too! 🙂

Etimo­logia latină a cuvîntului pasiune – pati: a suferi – desemnează starea celui care suferă, care este dus fără voia lui, care este jucăria forţelor iraţionale pe care nu le poate sau nu vrea să le controleze. Sensul clasic al termenu­lui de pasiune descrie ceea ce suferă omul ca o consecinţă a uniunii din­tre suflet şi corp. De la Platon la Descartes, filosofia a considerat pasiunile o afecţiune proprie oamenilor, una de care nu pot suferi nici animalele, nici spiritele pure. Pasiunile – şi aceasta e valabil, în general, pentru dorin­ţă – nu pot afecta decît fiinţele duale, din carne şi spirit. în Occidentul creştin, termenul de pasiune are un sens iniţial primordial religios: Dum­nezeu a trebuit să se încarneze pentru a putea suferi Patimile şi a salva umanitatea; corolarul mistic este că trebuie să i te dedici lui Dumnezeu pentru a-l cunoaşte şi a te cunoaşte.

Oricare le-ar fi obiectul, pasiunile umane sînt însă maladii sentimen­tale periculoase. Ele au la început un caracter insidios: debutul unei pa­siuni este adesea imperceptibil. Pe de altă parte, ele sînt inexorabile: cînd sînt înrădăcinate, pasiunile nu mai pot fi schimbate după voinţă. Nici o raţiune nu găseşte ecou la cei cuprinşi de pasiune, care, în schimb, pun în serviciul pasiunii lor toate resursele logicii sentimentelor. Putem conchide că ceea ce este inconştientul în raport cu conştiinţa pentru gîndirea mo­dernă se regăseşte la vechii filosofi şi moralişti sub termenul de pasiune: de vreme ce tot ce se afla „în lumina conştiinţei” aparţinea voinţei şi mo­ralităţii, ei au analizat şi criticat dorinţa în calitatea ei de pasiune insidi­oasă, în acest fel, pasiunea se înscrie în cîmpul dorinţei ca forma ei pasivă, neasumată conştient. Numele de pasiune dat dorinţei indică triumful nelibertăţii şi al obiectului asupra subiectului, triumful sentimentului asu­pra raţiunii.

Aurel Codoban, AMURGUL IUBIRII

 

969087_551298104933296_1518793125_n

 

You’re here or there?

” I wanted to tell her everything, maybe if I’d been able to, we could have lived differently, maybe I’d be there with you now instead of here. Maybe… if I’d said, ‘I’m so afraid of losing something I love that I refuse to love anything,’ maybe that would have made the impossible possible. Maybe, but I couldn’t do it, I had buried too much too deeply inside me. And here I am, instead of there.”–

Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close

IMPORTANT